Descriere: Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrâneşte - cu femeia sau cu bărbatul care îmbătrâneşte -, şi el ni se va arăta în felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaşte pe cel ce îmbătrâneşte ca pe o figură familiară dintr-o operă literară, colo va fi o pură abstracţie izvorâtă din puterea imaginaţiei, pe când în alte locuri în el se va contura figura autorului scrierii de faţă. Vom vedea cum omul care îmbătrâneşte abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări, procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunţă încă de timpuriu.
În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al şaselea deceniu de viaţă, care, prin urmare, conform unei obiectivităţi vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un bătrân. Aici, unde ne interesează existenţa şi scurgerea timpului, el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar care, fireşte, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul că la vârsta asta el deja se simţea ca un om care îmbătrâneşte, şi din această pricină va trebui considerat ca atare.
Dăm peste el tocmai când a ajuns la o recepţie matinală, pentru prima oară iar după mulţi ani, căci a părăsit demult bâlciul deşertăciunilor la care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte drept, are o ţinută încă bună, chiar dacă pieptul şi burta i se bombează destul de nefiresc, dubios chiar. Părul negru şi des care-i ajunge până pe ceafă şi mustaţa încă nu şi le-a cănit, dar faţa palidă ce se iţeşte deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire, sunt afundaţi în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.
Autori: Jean Améry | Editura: Art | Anul aparitiei: 2010
Kimberley Cornish
Prima ipoteza a cartii de fata este ca filozoful Ludwig Wittgenstein si Hitler s-au cunoscut, iar intre ei s-a petrecut ceva decisiv în tinerete, o intamplare care a influentat cursul istoriei secolului XX, determinindu-l pe Hitler sa purceada la cea mai sangeroasa persecutie a evreilor, iar pe Wittgenstein (a doua ipoteza) sa se amestece in celebra afacere de spionaj de la Cambridge, el fiind, dupa toate probabilitatile, agentul recurtor al spionilor britanici, in cap cu Kim Philby. Analizind in continuare relatiile intregii familii Wittgenstein cu Hitler (prin Wagner si Clausewitz), autorul ajunge la concluzia socanta ca „fara Wittgensteini, n-am fi avut un Hitler“. Cartea lui Kimberley Cornish este un model de ceea ce s-ar putea numi detectivistica istorica, un demers constind in citirea atenta si interpretarea ingenioasa a textelor, spre a ajunge la evenimentele reale dindaratul lor si a le relationa astfel incat coerenţa lor ascunsa si poate contrafactuala sa devina vizibila. Este exact misiunea unui istoric, dar, in acest caz, a unuia la care efortul de reconstrucţie a trecutului trece, rarisim, prin stiinta de carte a unui savant si filozof. Rezultatul, in ...
Octavian Paler
Viata ca o corida privilegiaza vadit, din ansamblul gloselor posibile, evenimentul. Si in ceea ce se refera la destinul autorului, si in cele ce ii implica pe eroii luptelor in arena. Multe din pasaje sint, desprinse de tematica, antologabile. Omniprezenta, exceptia nu e, asa cum ne afirma vulgata sofistica cea mai la indemina, o forma aparte de validare a regulii, pentru ca nu are aceeasi substanta cu aceasta. Una apartine, prin esenta, cazuisticii impresionante, cea de-a doua se dovedeste o forma de delimitare organica – nu de cenzura – a unui inventar practic imposibil de cuantificat. Rolul memoriei e decisiv la Octavian Paler. Iar Viata ca o corida – care debuteaza cu o exerga din uriasa baza de date aleatorii a lui Borges –constituie, in toate ale ei, doar o proba intre multe alte probe.” (Cosmin Ciotlos) "Se zice ca toreadorii imbatrinesc brusc in clipa in care se apropie taurul. Trasaturile lor se inaspresc. Ridurile se accentueaza. Buzele strinse si sprincenele incruntate, privirea crispata ii dau unui toreador in lupta, ne asigura cunoscatorii, cel putin zece ani in plus. Barbia se ingreuneaza si o gravitate neobisnuita se intipareste pe figura, pentru ca ...
Nimeni nu traieste cu adevarat daca nu cade sub o forma sau alta de seductie. De fapt, oamenii raman cel mai adesea acolo unde specia ii asaza: (in "bancul de heringi", de care vorbea un filozof danez), acolo unde se traieste dupa regula tuturor. Acolo ne instalam cu totii din clipa in care venim pe lume si tot acolo ramanem, cei mai multi dintre noi, pana la sfarsit. Cel mai adesea nimeni nu vine sa ne se-duca, sa ne ia de mana, sa ne scoata pe drumul mare al vietii si "sa ne duca de o parte", de acea parte in care ni se da sansa sa ne regasim cu viata noastra traita ca destin, ceea ce inseamna: traita pe cont propriu. Prima concluzie a acestei carti este: Vai de cei care nu au apucat niciodata sa fie sedusi! Iar daca este asa, apare imediat intrebarea: Unde ne sunt seducatorii? (Gabriel Liiceanu)