Paul Goma
Infarct.
Editura: Curtea Veche
Anul aparitiei: 2008
Să zicem aşa - repetînd, repetînd, repetînd: o victimă are dreptul să ierte ceea ce călăul i-a făcut, ei. Şi numai ei. Deci: o victimă nu are dreptul (nici acela „creştinesc”) de a ierta, ea, ceea ce călăul făcuse unor victime dispărute (asasinate), sau în numele celor care nu s-au rostit dacă da sau ba „iartă”. Aceşti grăbiţi să acorde iertare unor ticăloşi sunt ei înşişi fie ticăloşi de la început, fie ticăloşiţi (în lupta pentru supravieţuire). (...)
Să zicem: ceea ce s-a petrecut între mine, individ nesupus (şi de sex masculin) şi Aparatul de Represiune-Supunere-Terorizare este o treabă de/între bărbaţi, între noi doi.
Deşi eu am rămas tot timpul singur, iar Aparatul a numărat câteva bune sute de mii de căţei, câini, porci, şacali, şerpi veninoşi, lupi - şi generali. Pentru ceea ce am îndurat eu, fie „iert“, fie ţin-minte. Însă, pentru ce a îndurat din partea Securităţii familia mea, ostatică - nu uit şi nu iert. Şi: nu uit că nu am iertat.
„Dacă România ar fi fost Cehia sau Polonia, dacă românii şi-ar respecta valorile-valori, oamenii-oameni, scriitorii-scriitori, Paul Goma ar fi avut ...